Japoneză are un sistem de sunet relativ simplu în comparație cu chineză și coreeană. Are cinci sunete vocale și aproximativ 15 consoane. Pronunția japoneză urmează de obicei o structură silabică, ceea ce o face simplă pentru cursanți. În schimb, chineza mandarină include patru tonuri care modifică sensul pe baza variațiilor de înălțime. Acest aspect tonal prezintă provocări pentru vorbitorii non-nativi, deoarece pronunțarea greșită a unui ton poate schimba sensul întregului cuvânt. Fonetica coreeană combină elemente din ambele; sistemul său de sunet conține 21 de vocale și 19 consoane fără ton inerent, dar folosește accente de înălțime în unele dialecte.
- Structura Gramaticală
- Gramatica japoneză utilizează o structură aglutinativă în care cuvintele combină adesea morfeme pentru a transmite semnificații specifice sau funcții gramaticale. Ordinea propozițiilor urmează de obicei un model Subiect-Obiect-Verb (SOV), care diferă semnificativ de aranjamentul Subiect-Verb-Obiect (SVO) în engleză și chineză mandarină. În schimb, gramatica coreeană este, de asemenea, aglutinantă, dar se înclină și spre o structură SOV în timp ce încorporează markeri de subiect care denotă relații în propoziții. Gramatica chineză se remarcă prin lipsa de inflexiuni; în schimb, se bazează foarte mult pe ordinea cuvintelor și pe context pentru claritate.
- Vocabular și lexic
- Vocabularul japonez încorporează cuvinte native alături de cuvintele împrumutate din chineză și engleză, rezultând un lexic bogat plin de influențe variate. Utilizarea caracterelor kanji pentru termenii împrumutați adaugă profunzime, dar poate deruta cursanții care nu sunt familiarizați cu semnificațiile sau pronunțiile lor. În mod similar, coreeanul împrumută în mare măsură din chineză prin vocabularul chino-coreean, dar păstrează expresii unice derivate din propria sa cultură. Mandarina folosește în principal caractere hanzi care reprezintă mai degrabă concepte decât sunete; astfel, memorarea personajelor individuale devine esențială pentru înțelegere.
